Desenele copiilor vorbesc despre viata lor
Vârsta copilăriei şi îndeosebi a preşcolarităţii constituie una dintre cele mai importante perioade din viaţa unei persoane. Influenţele care se exercită asupra copilului, evenimentele care apar la această vârstă au un rol foarte important în drumul spre a deveni adult responsabil, de caracter.
Mediul în care trăieşte copilul, educaţia pe care o primeşte îşi vor pune amprenta în formarea viitoarei personalităţi a acestuia. Una din principalele activităţi ale copilului o constituie desenul. Culorile, formele, liniile, sunt elemente care poartă cu ele întreaga poveste a vieţii, a evenimentelor şi educaţiei primite.
Desenul este una dintre principalele metode de evaluare psihologică a copiilor. Deşi ei nu ştiu încă să scrie, totuşi se exprimă prin simboluri. A desena este pentru copil o activitate prin care el se joacă. Desenele sunt expresii ale stărilor emoţionale, ale
relaţiilor cu cei din jurul său, a traumelor suferite dar şi a capacităţilor de a face faţă problemelor.
Educatoarea poate obţine studiind micile compoziţii ale copiilor, informaţii relevante în ceea ce priveşte lumea lor interioară, starea lor psihologică şi stilul interpersonal. Personajele care apar în desen sunt pline de semnificaţii, emoţii, sentimente şi gânduri trăite de copil în legătură cu anumite evenimente sau persoane din viaţa sa. Cea mai frecventă apariţie în creaţiile copiilor o au casa şi copacul şi omuleţul.
Pe baza acestor observaţii a fost creat un test psihologic, în jurul anilor 40, de către Buck, numit „Testul Casă-Copac-Om”. Aceste aspecte fiind foarte familiare copiilor au făcut posibilă studierea pe eşantioane reprezentative şi găsirea unor semnificaţii valide.
Casa constituie o temă preferată de copii. Ea apare foarte des în desenele acestora, chiar de la vârste mici. Simbolic, o casă reprezintă căldură, adăpost, iubire, siguranţă. Ea trebuie să îi ofere copilului condiţiile de care are nevoie pentru a creşte şi a se dezvolta. Este un punct de reper faţă de tot ce este în exterior. Casa protejează copilul, adăposteşte familia, oferă siguranţă. La grădiniţă educatoarea poate să observe desenele copiilor cu uşurinţă, deoarece ei desenează de cele mai
multe ori căsuţe. Am cerut copiilor de mai multe ori să deseneze o căsuţă, în mai multe zile. Studiind desenele copiilor, am observat că unul dintre ele îmi atrăgea atenţia în mod deosebit. O casă mare, frumoasă, spaţioasă, cu foarte multe detalii apărea mereu. Iniţial am crezut că este vorba despre un copil care are o situaţie familială bună, cu o atmosferă caldă, armonioasă. Nu cunoşteam foarte bine acest copil deoarece era nou venit. Însă, studiind datele din dosare şi întrebând părinţii despre situaţia lor, am fost surprinsă să aflu că, aceştia nu aveau de fapt condiţii bune de viaţă, aşa cum poate apărea în desen. Locuiau într-un apartament cu o singură cameră, având posibilităţi foarte reduse, nu aveau baie, nu aveau un loc de
joacă pentru copii. Relaţiile dintre membrii familiei erau foarte calde, pline de iubire şi întelegere... M-am întrebat atunci de ce desenele erau întotdeauna atât de frumoase. Am înţeles apoi că, de fapt, copilul spera că într-o zi , poate va locui în altă casă , mare, spaţioasă, frumoasă. De aceea el acorda atâta atenţie casei, fiindcă îşi dorea condiţii mai bune pentru familia sa pe care o iubea atât de mult. Copilul visa...
Ferestrele şi uşa unei case reprezintă comunicarea cu exteriorul.
Ele sunt porţi deschise spre lume, dar pot constitui de asemenea şi dorinţe profunde de evadare dintr-un mediu familial foarte tensionat. De obicei uşile şi ferestrele indică aspecte legate de comunicare. Un copil care era foarte inchis, interiorizat, timid a desena de obicei o casă fără uşă, cu geamuri care aveau gratii. Nu exista o cale de acces la sufletul lui. Fiindcă, nu avea uşă, iar geamurile acelea nu se puteau deschide.
Am aflat atunci că acest copil avea părinţi care-l neglijau, se purtau urât cu el, ba chiar uneori îl loveau. Am încercat atunci să mă apropii de el, să-i ofer căldura şi iubirea care-i lipseau atât de mult... Şi în desene au început să apară uşile. Însă, copilul menţiona de fiecare dată că a desenat o altă casă, nu pe cea a lui, o casă
pe care o va avea cândva...O familie iubitoare, o atmosferă armonioasă...Prezenţa fumului la case semnifică o atmosferă caldă, calmă de înţelegere între membrii familiei, iubire sau, în unele cazuri, dorinţă, speranţă spre o astfel de familie.
Privind unele desene ale copiilor, casa seamănă cu o figură umană, cu o persoană.
O casă poate fi primitoare, cu elemente de decor, îngrijită. Este adăpostul trainic în care creşte copilul, familia lui. Casa părintească este pământul în care se formează rădăcinile copilului. O casă fără fum era desenată uneori de un copil care avea o familie disfuncţională. Când l-am întrebat de ce nu desenează fum la casa lui el mi-a spus că nu poate. Pur şi simplu, nu putea, fiindcă în familia lui nu exista căldura de care avea atâta nevoie...Drumurile din jurul casei sunt un indiciu al stării emoţionale a copilului. Majoritatea copiilor desenează o casă înconjurată de natură, de verdeaţă, de un cadru plăcut. O casă amplasată undeva departe, în aer, sau la marginea foii poate evoca eşecuri, frustrări, blocaje emoţionale.
La copiii din grupa pregătitoare casa apărea întotdeauna undeva deasupra pămăntului, avea în faţă iarbă sau flori. Acest lucru semnifica faptul că ei aveau un trecut de care nu le era frică, fără probleme şi traume. Un trecut pe care puteau să şi-l amintească. O casă care este desenată chiar pe marginea foii poate ridica semne
de întrebare cu privire la trecutul unui copil. La copiii care au suferit pierderi ale părinţilor casa apare desenată foarte vag, fără o formă concretă. Poate apărea doar o mică parte a casei, o mică bucăţică, o urmă a ataşamentului, siguranţei copilului, o ruptură puternică. O casă foarte mică poate fi un simbol al timidităţii copilului, a sentimentului de inferioritate sau de hipersensibilitate, a unui ataşament perturbat.
Dimpotrivă, o casă foarte mare semnifică nevoia de afectivitate.
O casă respingătoare poate semnifica autoritatea parentală excesivă.S-a întâmplat să evaluez o fetiţă care a venit cu mama sa pentru consiliere psihologică. Am cerut fetiţei să deseneze o casă, în timp ce discutam cu mama ei. Am aflat de la mamă că
acel copil trecuse printr-o situaţie traumatizantă recent: tatăl ei s-a sinucis prin spânzurare iar fetiţa şi mama au fost cele care l-au găsit. Am privit desenul fetiţei: în mijlocul foii munţii ocupau marea parte a spaţiului, iar undeva, într-un colţ, a patra parte a unei case, din care se vedea doar un geam cu şi o parte din acoperiş.
Fetiţa fusese profund afectată şi nu mai avea o familie...căldura, siguranţa, suportul de care avea nevoie nu mai exista...doar o mică parte, poate sprijinul mamei, reprezentat prin bucăţica de casă...
Copacul este un element care arată dezvoltarea psihologică a copilului, precum şi trăirile faţă de mediul exterior, înconjurător. Testul arborelui pote fi aplicat atât la adulţi cât şi la copii, trebuie să se ţină seama, însă de nivelul dezvoltării lor.
Trebuie specificat copilului că trebuie să deseneze un pom fructifer, nu un brad, deoarece acesta nu poate fi interpretat.
La fel ca şi casa, copacul reprezintă copilul. Prin acest desen copilul se proiectează, oferindu-ne indicii ale dezvoltării sale. În interpretarea arborelui sunt privite cele trei elemente importante ale unui copac: rădăcina, trunchiul şi ramurile, coroana.
O rădăcină foarte groasă sau cu multe ramificaţii poate semnifica agresivitate a copilului care poate să se manifeste sau poate fi inhibată. O fetiţă foarte energică desena întotdeauna un copac cu rădăcini foarte mari, groase şi ascuţite.
Era agresivă şi astfel apărea şi în desenul ei. De obicei copiii nu desenează rădăcinile unui copac deoarece ele nu se văd. Această fetiţă le desena şi
apăsa foarte tare. Era un indice de agresivitate care se regăsea şi în comportamentul ei: lovea copiii, ţipa foarte tare, îi împingea... Trunchiul este partea cea mai stabilă a copacului. O mare importanţă se acordă suprafeţei acestuia. Un trunchi colorat cu îndârjire, apăsat, scrjelit poate fi un semnal de alarmă, deoarece poate fi indiciul unui abuz, a unei traume, dar şi a agresivităţii îndreptate spre sine sau spre altcineva. De
asemenea poate semnifica inadaptare. Pâna la 12 ani copiii vor desena un trunchi dreptunghiular, ceea ce este normal. Crengile sunt sudate de trunchi, ca şi cum ar fi lipite. Este normal acest lucru. Abia după 12 ani poate ridica semne de întrebare aspura dezvoltării mentale. Coroana semnifică relaţiile cu exteriorul. Ea poate fi închisă, acoperită cu o membrană, sau deschisă. Închiderea coroanei arată un copil destul de retras, care are relaţii timide cu exteriorul, cu persoanele din jur, este închis, nu doreşte să comunice şi să interrelaţioneze. El se protejează de ceilalţi, îşi închide spaţiul de acces. Vrea să fie singur, se teme.
Coroana deschisă lasă posibilitatea de interactiune, de comunicare. Barierele sunt aproape inexistente, copilul poate fi extrovertit, deschis, interacţionează cu ceilalţi. Unii copii desenează multe frunze şi fructe, simboluri ale vioiciunii, fanteziei, construcţiilor fabulatorii. Unii copii desenează la grădiniţă copaci care nu au frunze dar sunt deschişi, nu au o coroană care este delimitată strict. Coroana nu este închisă. Ei sunt vorbăreţi, deschişi , dispuşi să comunice, să se ataşeze. Totuşi, există şi desene în care apare o coroană care este inchisă şi nu are nici un spaţiu deschis. Un copil care era introvertit desena un copac cu o coroană rotundă , complet închisă, cu contur gros şi apăsat. Era foarte rece, nu sermitea apropierea. Cu multă afecţiune poarta către sufletul copilului poate fii deschisă însă trebuie arătată multă încredere şi ataşament.
Amplasarea copacului în partea stângă a foii semnifică orientarea faţă de mamă, trecut. Dacă copacul este situat în partea dreaptă, copilul este înclinat spre tată, spre viitor. Un copil care nu mai locuia cu tatăl lui deoarece fuseseră separaţi în urma unui divorţ desena întotdeauna copacul în partea dreaptă a foii. Prezenţa
scorburilor şi a cioturilor constituie un semn de alarmă, acestea fiind simbolul unui gol, vid, a unei traume suferite de copil, care i-a luat o parte din el şi care nu a fost depăşită în unele cazuri. O fetiţă care şi-a pierdut tatăl a desenat doar o parte a unei case, într-o margine a foii şi un copac complet închis , cu o scorbură pe trunchi.
Desigur, în evaluarea desenelor copiilor trebuie să se ţină seama în primul rând de vârsta acestora. În grupele mică şi mijlocie copiii nu ştiu să deseneze copaci sau case, informaţiile pe care le au, cunoştinţele lor sunt destul de limitate. De aceea cele mai multe desene pot fi interpretate după vârsta de 4 -5 ani.
Cea de-a treia parte a testului, copilul , constituie o parte foarte importantă a interpretării. Testul omuleţului este un test foarte complex ca interpretare, obţinându-se indicii ai dezvoltării mentale. La copiii preşcolari desenul persoanei este mai superficial la vârste mici şi devine din ce în ce mai complet la vârste mai mari.
Ceea ce este vizibil şi uşor de observat în desenul unei persoane este maniera de execuţie, caracteristicile desenului. Un omuleţ foarte mic poatre fi un simbol al unei timidităţi, al îngrădirii, al frustrării, descurajării. Relaţiile din cadrul familiei pot fi observate cu uşurinţă în desen. Copilul poate să-şi deseneze membrii familiei, sau poate să-i omită, fiindcă aşa simte în acel moment sau aşa doreşte el. Distanţa dintre membrii familiei poate semnifica anumite bariere, restricţii sau chiar interdicţii. Copiii abuzaţi de tată îl vor omite din desene de cele mai multe ori, sau, îl vor desena mai departe de ceilalţi membrii. Una dintre fetiţele din grupă care aveu un tată alcoolic desena adesea trei personaje feminine. Dacă o întrebam ce a desenat ea spunea: „Pe mine, pe Sabina(sora ei) şi pe mama”. –„Dar pe tata nu l-ai desenat”. –„Da, am uitat. Oricum nu mai încăpea în foaie...”Zâmbetul personajelor, expresia feţei se pot interpreta cu uşurinţă. O fetiţă care era foarte des certată de către mama sa a desenat-o pe aceasta având o gură foarte mare, disproporţionată faţă de celelalte componente ale feţei. Mâinile pot fi semne ale unui abuz suferit. Copiii care sunt bătuţi de părinţi le desenează acestora mâini foarte mari. Însă, ele pot i şi simbolul protecţiei. Un copil care era cel mai des cu mama lui, tatăl fiind plecat , o desena pe mamă cu mâini lungi, ţinând de mână un băieţel. Era simbol al grijii, al sprijinului, ea era cea care se îi oferea acestuia siguranţa, era persoana de bază din viaţa copilului. Apropierea dintre părinţi şi copii poate apărea şi în desen. De obicei, copiii se ţin de mâna părinţilor sau a părintelui preferat, desenul este viu colorat, atrăgător, vesel.
De multe ori, observând comportamentul unui copil pe o perioadă mare de timp putem obţine informaţii directe despre el, prin acţiunile pe care le face, cuvintele pe care le foloseşte. Privind atent un desen ne putem completa informaţiile referitoare la copil, relaţiile din familia sa, emoţiile trăite, dificultăţile sau chiar frustrările lui. Desigur, nu este de ajuns să analizăm un singur desen pentru a ajunge la concluzii
certe. Însă, acesta poate constitui un instrument care ne ajută în formarea imaginii generale despre mediul în care creşte copilul. „Cândva desenam ca un adult. Dar mi-a luat o viaţă întreagă să pot desena ca un copil...” P. Picasso
sursa: www.scribd.com
